Sunt asemenea unui Rege puternic. Patru lucruri corespund unui rege. În primul rând trebuie să fie bogat, apoi generos, în al treilea rând înţelept, şi în al patrulea, milos. Cu adevărat sunt Regele îngerilor şi al întregii omeniri. Deţin aceste patru calităţi pe care le-am menţionat. În primul rând, sunt cel mai avut dintre toţi, căci aprovizionez nevoilor tuturor şi încă posed la fel de mult după ce am dat. În al doilea rând, sunt cel mai generos, de vreme ce sunt pregătit să dau oricărui cere. În al treilea rând, sunt cel mai înţelept, deoarece cunosc scopul fiecăruia şi ceea ce este cel mai bine pentru el sau ea. În al patrulea rând sunt milos, căci sunt mai pregătit să ofer decât este cineva ca să ceară. Am, se poate spune, două vistierii. Materiale apăsătoare, grele precum plumbul, sunt aşezate în prima vistierie, şi ţepi ascuţiţi căptuşesc compartimentul în care sunt păstrate.

Dar aceste obiecte grele ajung să pară uşoare ca penele, unei persoane care începe să le rostogolească şi să le învârtă, iar apoi învaţă cum să le care. Lucrurile care înainte păreau grele devin uşoare, iar cele despre care se credea că sunt atât de ascuţite devin moi. În cea de-a doua vistierie pare să fie aur strălucitor împreună cu bijuterii preţioase şi băuturi fine. Însă aurul este de fapt noroi iar băuturile sunt otravă. Două poteci duc spre interiorul acestor vistierii, deşi înainte era doar una. La răscruci, adică, la intrarea spre cele două poteci, un om stătea şi striga către alţi trei oameni ce voiau să păşească pe a doua potecă, spunându-le: “Ascultaţi, ascultaţi ceea ce am de spus! Dar dacă nu vreţi să mă ascultaţi, atunci măcar folosiţi-vă ochii să vedeţi că ceea ce spun este adevărat. Dacă nu vreţi să vă folosiţi nici urechile sau ochii, atunci măcar folosiţi-vă mâinile să pipăiţi şi să vă convingeţi că nu vorbesc fals.

Atunci primul dintre ei a spus: “Să îl ascultăm şi să vedem dacă spune adevărul”. Al doilea om a spus: “Orice spune nu e adevărat”. Al treilea: “Ştiu că spune adevărul, însă nu îmi pasă”. Ce sunt aceste două vistierii dacă nu dragostea pentru Mine şi dragostea pentru lume? Sunt două poteci înspre aceste două vistierii: smerenia şi altruismul complet duc spre dragostea Mea, în timp ce dorinţile trupeşti duc la dragostea pentru lume. Pentru unii oameni povara pe care o poartă în dragostea mea pare să fie făcută din plumb, căci atunci când ar trebui să practice credinţa, să vegheze sau să practice stăpânirea de sine, ei cred că duc o încărcătură de plumb. Dacă trebuie să audă ironii şi insulte pentru că petrec timp în rugăciune şi în practica religiei, este ca şi cum ar sta pe ţepi: este mereu o tortură pentru ei.

Persoana care doreşte să rămână în iubirea mea ar trebui ca mai întâi să rostogolească încărcătura, adică, să facă un efort ca să înfăptuiască binele dorindu-l cu o voinţă constantă. Apoi ar trebui să o ridice puţin, încet, adică, ar trebui să facă ce poate, gândindu-se: “Pot să fac aceasta bine dacă Dumnezeu mă va ajuta”. Apoi perseverând în sarcina pe care şi-a însuşit-o, va începe să care lucrurile care mai devreme îi păreau grele, cu aşa o bunăvoinţă veselă încât toate dificultăţile sau practici ale credinţei şi vegheri sau orice alte dificultăţi, îi vor fi uşoare precum penele. Prietenii mei se odihnesc într-un loc în care, pentru cei trândavi şi ticăloşi, pare să fie căptuşit cu ţepi şi spini însă care oferă prietenilor mei, cea mai bună odihnă, moale ca petalele de trandafiri.

Calea directă în această vistierie este ca să-ţi dispreţuieşti propria voinţă, ceea ce se întâmplă atunci când un om, meditând asupra Patimilor şi Morţii mele, nu îi pasă de propria sa voinţă însă îi rezistă şi constant se străduie ca să devină mai bun. Deşi această cale este oarecum dificilă la început, tot este multă plăcere procedând astfel, atât de multă încât lucrurile ce la început îi păreau imposibil de cărat mai târaiu devin foarte uşoare, astfel încât îşi poate spune pe drept: “Povara Domnului este uşoară”. Cea de-a doua vistierie este lumea. În ea se află aur, bijuterii preţioase şi băuturi care par savuroase însă devin amare precum otrava odată gustate.

Ceea ce se întâmplă cu toţi cei ce cară aurul este că, atunci când corpul slăbeşte iar membrele nu îi mai ajută, atunci când măduva se risipeşte iar corpul cade la pământ prin moarte, atunci dau drumul la tot aurul şi la toate bijuteriile, devenind la fel de valoroase ca şi noroiul pentru ei. Băuturile lumii, adică, plăcerile sale, par savuroase, însă odată ajunse în stomac, fac mintea să slăbească şi îngreunează inima, ruinează trupul iar persoana apoi se vestejeşte precum iarba. În timp ce durerea morţii se apropie toate lucrurile savuroase devin ca o otravă amară. Capriciile conduc la această vistierie, oricând unei persoane nu îi pasă sa reziste poftelor inferioare şi nu meditează asupra la ce am poruncit şi la ce am făcut, însă face imediat ce îi vine în minte, fie că este bine sau nu.

Trei oameni merg pe această potecă. Prin ei vreau să spun toţi cei destrăbălaţi, toţi cei care iubesc lumea şi propria lor voinţă. Am strigat către ei în timp ce stăteam la răscruci la intrarea spre cele două căi, de vreme ce, prin venirea mea în trup omenesc, am arătat omenirii două căi: cea care trebuie urmată şi cea care trebuie evitată; drumul care duce la viaţă şi cel care duce la moarte. Înainte de venirea mea în formă umană, obişnuia să fie o singură cale. Cu ea toţi oamenii, buni şi răi, au ajuns în iad. Eu sunt cel care a strigat, iar strigătul meu a fost acesta:

“Oameni, ascultaţi-mi cuvintele care conduc la calea vieţii, folosiţivă simţurile să înţelegeţi că ceea ce spun e adevărat. Dacă nu le ascultaţi sau nu puteţi face acest lucru, măcar priviţi – adică, folosiţi credinţa şi raţiunea – şi vedeţi că ceea ce spun este adevărat. În acelaşi fel în care un lucru vizibil poate fi distins de ochii trupeşti, la fel şi lucrurile invizibile pot fi percepute şi crezute prin ochii credinţei. Sunt multe suflete simple în Biserică ce fac puţine lucruri însă se mântuiesc prin credinţa lor. Prin ajutorul ei aceştia cred că eu sunt Creatorul şi Răscumpărătorul universului. Nu este nimeni care nu poate să înţeleagă şi să ajungă să creadă că eu sunt Dumnezeu, dacă doar se gândeşte la cum pământul rodeşte şi cum cerurile dau ploaia, cum copacii înverzesc, cum animalele există fiecare în propria sa specie, cum stelele stau la dispoziţia omenirii, cum lucruri opuse voinţei omului se întâmplă.

Din toate acestea, o persoană poate vedea că este muritoare şi că Dumnezeu este cel care aranjează toate aceste lucruri. Dacă Dumnezeu nu ar exista, totul s-ar afla în dezordine. În consecinţă, toate au fost aranjate de Dumnezeu într-un mod raţional de dragul instruirii omului. Nici măcar cel mai mic lucru nu există şi nu este menţinut în lume fără un rost. Ca atare, dacă o persoană nu poate înţelege sau cuprinde puterile mele din cauza slăbiciunii sale, poate cu ajutorul credinţei să vadă şi să creadă. Însă oamenilor, dacă nu vreţi să vă folosiţi intelectul ca să ţineţi seama de puterea mea, vă stă la îndemână totuşi să vă folosiţi mâinile ca să atingeţi faptele pe care Eu şi sfinţii mei le-am săvârşit. Ele sunt atât de clare încât nimeni nu se poate îndoi că ele sunt lucrările Domnului.

Cine a înviat morţii şi a redat vederea orbilor dacă nu Dumnezeu? Cine a alungat demonii dacă nu Dumnezeu? Ce am predicat dacă nu lucruri folositoare pentru mântuirea sufletului şi a trupului, şi uşor de dus la capăt. Totuşi. Primul om spune, sau mai degrabă unii oameni spun: “Să ascultăm şi să testăm dacă ceeea ce spune este adevărat!” Aceşti oameni rămân cu mine pentru un timp şi mă slujesc, nu din iubire ci ca un experiment şi imitând pe alţii, fără ca să renunţe la propria lor voinţă ci purtând-o înainte cu a mea. Se află într-o poziţie periculoasă, deoarece vor să slujească la doi stăpâni, deşi nu pot servi pe nici unul bine. Când vor fi chemaţi, vor fi răsplătiţi de stăpânul pe care l-au iubit mai mult.

Cel de-al doilea om, sau mai degrabă unii oameni spun: “Orice spune este fals iar Scriptura este falsă.” Eu sunt Dumnezeu, creatorul a toate, fără mine nimic nu s-a făcut. Am stabilit noile şi vechile porunci, ele au venit din gura mea, şi nu există minciună în ele pentru că eu sunt Adevărul. În consecinţă, cei care spun că sunt fals şi că Sfânta Scriptură este falsă nu mă vor vedea la faţă vreodată, căci a lor conştiinţă le spune ca eu sunt Dumnezeu, întrucât toate lucrurile se întâmplă după voinţa şi dispoziţia mea. Cerul le dă lor lumina, ei nu pot să îşi dea singuri lumină; pământul rodeşte, aerul face pământul roditor, toate animalele sunt stabilite într-un mod anume, demonii mă mărturisesc, cei drepţi suferă lucruri incredibile de dragul iubirii mele.

Ei văd toate aceste lucruri, însă nu mă văd pe mine. Ar putea de asemenea să mă vadă în dreptatea mea, dacă ar lua în considerare cum pământul înghite pe cei lipsiţi de respect, cum focul îi distruge pe cei ticăloşi. În acelaşi mod pot să mă vadă în îndurarea mea, ca atunci când apa a curs pentru cei drepţi dintr-o stâncă sau când apele s-au dat la o parte pentru ei, ca şi atunci când focul nu i-a vătămat sau când cerurile le-au dar hrană cum face pământul. Pentru că ei văd aceste lucruri şi încă spun că sunt un mincinos, nu mă vor vedea în veci. Al treilea om spune, sau mai degrabă, unii oameni spun: “Ştim foarte bine că El este Dumnezeul cel adevărat, însă nu ne pasă”. Aceşti oameni vor fi chinuiţi o veşnicie, pentru că ma dispreţuiesc pe mine, Domnul şi Dumnezeul lor. Oare nu este mare dispreţ din partea lor să se folosească de darurile mele dar să refuze ca să mă slujească?

Dacă ar fi obţinut aceste lucruri prin propria lor sârguinţă şi nu în totalitate de la mine, atunci dispreţul lor nu ar părea atât de mare. Însă voi oferi harul meu celor care încep să întoarcă povara mea în mod voluntar şi se străduiesc cu o voinţă fierbinte să faca ceea ce le stă în putinţă. Voi lucra alături de cei care duc povara mea, adică, aceia care progresează zi de zi din dragoste pentru mine, şi voi fi tăria lor şi-i voi înflăcăra atât de tare încât vor dori să facă mai mult. Oamenii care rămân în locul ce pare să îi înţepe – însă în realitate este paşnic – sunt cei care trudesc zi şi noapte fără să obosească ci crescând mereu şi mai înflăcăraţi, gândindu-se că ceea ce fac este puţin. Aceştia îmi sunt cei mai dragi prieteni, şi sunt puţini deoarece alţii găsesc băuturile din cea de-a doua vistierie mai agreabile.