Mirele, Isus, a vorbit miresei sale în alegorii, folosind exemplul unei broaşte. A spus: “Un anume vrăjitor avea aur curat şi strălucitor. Un om simplu şi blând manierat a venit la el dorind să cumpere aurul. Vrăjitorul i-a zis: ‘Nu vei lua acest aur, decât dacă îmi vei da aur mai bun şi într-o cantitate mai mare.’ I-a răspuns: ‘Doresc aurul tău atât de mult încât îţi voi da ceea ce vrei decât să mă lipsesc de el.’ După ce a dat vrăjitorului aur mai bun şi într-o cantitate mai mare, a luat aurul strălucitor de la acesta şi l-a pus într-un cufăr, plănuind să facă din el un inel pentru degetul său.

După ce a trecut puţin timp, vrăjitorul a mers la acel om simplu şi i-a spus: ‘Aurul pe care l-ai cumpărat şi l-ai pus în cufărul tău nu este aur, precum crezi, ci o broască urâtă, care a fost crescută la sânul meu şi hrănită cu mâncarea mea. Iar pentru a testa adevărul acestui lucru, deschide cufărul si vei vedea cum broasca va sări la pieptul meu unde a fost crescută.’ Când omul a încercat să deschidă şi să afle, o broască putea fi văzută înăuntrul cufărului, acoperământul fiind suspendat pe patru balamale ce stăteau să cadă. Atunci când capacul cufărului a fost deschis iar broasca a văzut vrăjitorul, a sărit la pieptul lui. Slujitorii şi prietenii omului simplu au văzut aceasta şi au zis către el: ‘ Stăpâne, aurul său bun se află înăuntrul broaştei şi, dacă doreşti, poţi lua cu uşurinţă aurul.’ ‘Cum?’ întrebă el. ‘Cum aş putea?’ I-au spus: ‘Dacă cineva ar fi să ia o lanţetă foarte ascuţită şi încălzită iar apoi să o împingă în spatele broaştei, curând ar scoate aurul din acea porţiune a spatelui unde se află scobitura. Dacă nu poate găsi nici o scobitură, atunci ar trebui prin orice efort să împingă lanţeta cu fermitate, iar in acest mod vei lua înapoi ce ai cumpărat.’

Cine este acest vrăjitor dacă nu diavolul, ademenind oamenii la plăceri şi glorie deşartă? Făgăduieşte că ceea ce este fals e adevărat şi face ca ceea ce este adevărat să pară a fi fals. Are în posesie acel aur preţios, adică, sufletul pe care, prin divina-mi putere, l-am făcut mai preţios decât toate stelele şi planetele. L-am făcut nemuritor şi ferm; şi mă încântă mai mult decât restul creaţiei. I-am pregătit un loc de odihnă veşnic, să rămână cu mine. L-am răscumpărat de la diavol cu aur mai bun şi mai scump oferind propriul meu trup, imun de orice păcat, şi îndurând o Pătimire atât de amară încât nici un membru nu a rămas fără a fi rănit. Am aşezat sufletul răscumpărat în trup la fel ca într-un cufăr, până ce va veni timpul când îi voi oferi un loc în curtea prezenţei mele dumnezeieşti.

Acum totuşi, sufletul uman răscumpărat a devenit ca o putreziciune şi o broască urâtă, ţopăind în mândria sa şi trăind în noroi prin lascivitatea sa. Aurul, adică, posesia mea pe drept a fost luat de la mine. De aceea diavolul poate întradevăr să-mi spună: ‘Aurul pe care l-ai cumpărat nu este aur ci o broască, crescută în sânul plăcerii mele. Separă trupul de suflet şi vei vedea că va zbura direct la pieptul vrăjii mele unde a fost crescut.’ Răspunsul meu către el este acesta: ‘Deoarece broasca este insuportabilă de privit, îngrozitoare la auz şi otrăvitoare la atingere, nu îmi este de nici un folos şi nu îmi aduce vreo bucurie însă face acestea pentru tine, în al cărui sân a fost crescută, atunci o poţi avea, de vreme ce ai drept asupra ei. Şi astfel când capacul este deschis, adică, atunci când sufletul este separat de trup, va zbura direct la tine, acolo unde va rămâne veşnic.’

Astfel este sufletul persoanei pe care ţi-o descriu. Asemenea unei broaşte ticăloase, plină de necurăţie şi poftă, hrănită la pieptul diavolului. Vin acum la cufăr, adică, la trupul sufletului, prin viitoarea sa moarte. Cufărul este suspendat de patru balamale care urmează să cadă în sensul că trupul său este susţinut de patru lucruri, adică putere, frumuseţe, înţelepciune şi vedere, dintre care toate încep să îl părăsească. Când sufletul este separat de trup, va zbura direct la diavol cu al cărui lapte a fost hrănit, de vreme ce a uitat de iubirea mea luând asupra sa, spre binele lui, pedeapsa pe care o merită. Nu răspunde la iubirea mea cu iubire, ci în schimb, ia de la mine posesia mea de drept.

Datorează mai mare slujire mie care l-am răscumpărat decât oricui altcuiva, însă găseşte plăcere mai multă în diavol. Sunetul rugăciunii sale îmi pare asemenea sunetului unei broaşte, înfăţişarea sa îmi este groaznică. Urechile sale nu vor auzi vreodată bucuria mea; otrăvitorul său simţ tactil nu va cunoaşte divinitatea mea în veci. Totuşi, pentru că sunt îndurător, dacă cineva ar fi să-i atingă sufletul acum, deşi este necurat, apoi să-l examineze ca să vadă dacă există vreo urmă de căinţă sau ceva bunătate în voinţa sa, dacă oricine ar fi să împingă în mintea sa o lanţetă ascuţită şi încălzită, adică, frica de judecata mea strictă, ar putea încă să obţină harul meu, de s-ar conforma cu el. Dacă nu se află căinţă sau caritate întrânsul, încâ ar putea fi nişte speranţă, cu acea condiţie ca cineva să-l străpungă cu o ascuţită corecţie şi să îi reproşeze puternic, căci atât timp cât sufletul trăieşte în trup, îndurarea mea stă deschisă oricui.

Vezi cum am murit pentru iubire, şi totuşi nimeni nu mă răsplăteşte cu iubire, însă iau de la mine ce îmi aparţine de drept. Ar fi just dacă oamenii şi-ar îmbunătăţi vieţile în proporţie cu eforturile făcute pentru a-i răscumpăra. Acum însă, oamenii vor să trăiască cu atât mai rău în proporţie cu durerea pe care am suferit-o răscumpărându-i. Cu cât le arăt cât de groaznic este păcatul lor, cu atât mai obraznici vor să păcătuiască. Priveşte aşadar, şi ţine seama că nu fără motiv sunt supărat: Izbutesc să schimbe pentru ei voinţa mea bună în mânie. I-am răscumpărat de păcat, şi ei se încurcă din ce în ce mai mult în păcat. Aşadar, mireasa mea, dă-mi ceea ce eşti îndatorată să-mi dai, adică, păstrează-ţi sufletul curat pentru mine, căci am murit pentru ca tu să faci aceasta.”